Anatomia ochiului

 

Ochiul este organul care ne asigură văzul, permiţându-ne să observăm mai multe despre mediul înconjurător decât prin intermediul oricărui alt simţ. Ne folosim de vedere în aproape toate activităţile pe care le desfăşurăm. Cele mai multe persoane ar confirma faptul că văzul este simţul cel mai valoros pentru ele.

Cu toate acestea, oamenii văd nu cu ochii, ci prin intermediul acestora, de la acest nivel informaţia se transmite prin nervul optic, se încrucişează la nivelul chiasmei optice, apoi prin tractele optice până la anumite zone ale lobului occipital al scoarţei creierului, unde se formează acea imagine a lumii exterioare, cea pe care o vedem. Toate aceste organe constituie analizatorul vizual sau aparatul vizual. Prin intermediul celor doi ochi vederea noastră este stereoscopică (adică imaginea este tridimensională).

 

Ochiul este un aparat optic complex. Sarcina lui principală este de a “transmite” imaginea corectă nervului optic.

Principalele funcţii ale ochiului sunt:

  • sistemul optic, la nivelul căruia se formează imaginea;
  • sistemul de primire şi “codare” a informaţiei transmise la creier;
  • sistemul de “deservire”, de asigurare a necesităţii vitale.

Corneea este o membrană transparentă (permite pătrunderea luminii) care acoperă partea anterioară a ochiului. Ea este lipsită de vase sanguine, are un conţinut ridicat de apă, este rezistentă  şi posedă o putere mare de refracţie. Intră în alcătuirea sistemului optic al ochiului. Corneea are hotar comun cu membrana exterioară opacă a ochiului – sclera (albul ochiului). La graniţa dintre ele se află limbul sclero-cornean – pe aici se elimină umorul apos. Mai profund există trabeculul, implicat în eliminarea umorului apos.

Corneea este alcătuită din mai multe straturi. Cunoaşterea structurii corneei ajută la înţelegerea intervenţiei laser-eximer şi de ce ea decurge anume astfel, sau intervenţiilor chirurgicale pe cornee.

Epiteliul cornean  - este suprafaţa de protecţie a corneei, strat impermeabil. În cazul lezării, se regenerează.
Membrana Bowman – este amplasată imediat sub epiteliu, rol incomplet elucidat.
Stroma – sau parenchimul cornean, partea cei mai voluminoasă a corneei. Partea principală a acesteia – fibre de colagen, amplasate în straturi orizontale. Asigură rezistenţa şi elasticitatea corneei.
Membrana Descemet – desparte stroma de endoteliu. Posedă o rezistenţă sporită, este ultima care cedează în caz de leziune.
Endoteliul – este responsabil pentru transparenţa corneei şi participă la alimentarea acesteia. Nu se regenerează. Când este lezat, se infiltrează lichid in corneea, aceasta pierzându-şi transparenţa.
Cantitatea celulelor endoteliale scade în timpul vieţii de la 3500 celule pe mm2 la naştere până la 1500-2000 celule pe mm2 la vârsta înaintată. Scăderea denssităţii acestor celule poate fi cauzată de diverse afecţiuni, traume, intervenţii chirurgicale, etc. În cazul unei densităţi mai mici de 800 de celule pe mm2, corneea se edemaţiază şi îşi pierde transparenţa.
Camera anterioară a ochiului reprezintă spaţiul dintre cornee şi iris. Aceasta este umplută cu lichid intraocular, umoarea apoasă (transparent, permite pătrunderea luminii)

Irisul are formă de cerc cu un orificiu în mijloc (pupila). Irisul este constituit din stromă, pigment melanic (responsabil de culoarea ochiului) şi muşchi, datorită cărora mărimea pupilei se schimbă. El intră în sistemul vascular al ochiului. Asigură obscurizarea în interiorul globului ocular, pentru a nu se produce reflexii. fectuează aceeaşi funcţie ca şi diafragma în aparatul de fotografiat, reglează fluxul de lumină.

Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminării. Muşchii irisului modifică mărimea ei: muşchiul circular (prin contracţie) micşorează diametrul pupilei, proces numit mioză şi controlat de sistemul parasimpatic; muşchiul radiar creşte diametrul pupilei, proces numit midriază şi controlat de sistemul nervos simpatic. Cu cât este mai multă lumină în mediul înconjurător cu atât pupila devine mai mică.

Camera posterioară este cuprinsă între iris şi cristalin. La acest nivel se formează umorul apos, care umple acest spaţiu. La periferie se găsesc procesele ciliare (capilare sanguine dispuse pe toata circumferinţa).

 

Cristalinul este a doua  ”lentilă naturală” a ochiului (după cornee). Este transparent, nevascularizat, elastic – poate să-şi schimbe forma, aproape instantaneu reglând focalizarea,proces numit acomodaţie, datorită căruia omul vede bine atât aproape cât şi departe. Este amplasat într-o membrană, sacul cristalinian, şi se menţine în poziţie cu ajutorul unor prelungiri ale muşchiului ciliar: zonula lui Zinn. Cristalinul, la fel ca şi corneea, intră în sistemul optic al ochiului.

Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, de consistenţa albuşului de ou, amplasată în partea posterioară a ochiului (în spatele cristalinului). Corpul vitros menţine forma globului ocular, împinge retina pe peretele ocular. Intră în sistemul optic al ochiului.

Retina este o prelungire a scoarţei cerebrale la nivelul ochiului. Este constituită din fotoreceptori (aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule nervoase. Celulele-receptori amplasate în retină se împart în două tipuri: conuri şi bastonaşe. În aceste celule, care produc rodopsină, are loc transformarea energiei luminoase (fotoni) în energie electrică a ţesutului nervos, adică reacţia fotochimică. Este bogat vascularizată de către artera centrală a retinei şi de către vasele de la nivelul coroidei.

Vederea de precizie se formează în maculă (pata galbenă), care este o structură lipsită de vase de sânge şi foarte bogată în celule cu conuri. Locul de unde porneşte nervul optic nu prezintă celule receptoare şi de aceea poartă denumirea de pata oarbă.
Bastonaşele ne permit să vedem la lumină proastă (vedere scotopică), ele se găsesc în principal la periferia retinei. Conurile dimpotrivă, necesită multă lumină pentru activare, însă tocmai acestea ne permit să observăm detaliile mici (sunt responsabile pentru vederea centrală, fotopică) şi oferă posibilitatea de a diferenţia culorile. Aglomerările cele mai mari ale conurilor se află în foveea centrală, răspunzătoare pentru cea mai înaltă acuitate vizuală.

 

Coroida  – considerată membrana vasculară a ochiului, este responsabilă pentru alimentaţia sanguină a structurilor intraoculare. Între vasele irisului, corpului ciliar şi ale coroidei (toate alcătuiesc uveea) există numeroase anastomoze, de aceea afecţiunile cuprind toate aceste elemente: uveita.

 

Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, albă. Pe ea se inseră cei şase muşchi oculomotori.

Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt transmise creierului.

 

Anexele globului ocular sunt:

  • Muşchii extrinseci – sunt muşchi striaţi, inervaţi de nervii cranieni III, IV şi VI.
  • Pleoapele – superioară şi posterioară. Sunt alcătuite din tegument, ţesut lax, tars, muşchiul ridicător al pleoapei şi conjunctivă palpebrală. Pe marginea liberă a pleoapei se inseră cilii (genele). În grosimea lor se află muşchiul orbicular al pleoapei, responsabil de închiderea ochiului.
  • Glandele şi căile lacrimale – există o glandă externă, care secretă lacrimi sub acţiunea unor stimuli diverşi, şi glande lacrimale etalate în grosimea conjunctivei, responsabilă de umectarea continuă a suprafeţei ochiului (formează filmul lacrimal)
  • Conjunctiva – bulbară şi palpebrală
  • Căile lacrimale – pornesc de la nivelul punctelor lacrimale (în unghiul intern al ochiului), se continuă cu canaliculul lacrimal, către piramidele nazale, se unesc şi formează canalul lacrimal, sacul lacrimal, conductul lacrimo-nazal şi se exteriorizează la nivelul meatului nazal.