Istoria oftalmologiei

Chirurgul indian Sushruta a scris Sushruta Samhita în sanskrită în anii 800 î.Hr., în care sunt descrise 76 de boli ale ochiului (51 dintre acestea fiind chirurgicale) precum şi câteva instrumente şi tehnici chirurgicale. El a fost descris ca primul chirurg de cataractă.

Specialiştii de dinainte de Hipocrate şi-au bazat concepţiile despre anatomia ochiului mai degrabă pe speculaţii decât pe empirism. Aceştia recunosc sclera şi corneea transparentă ca fiind învelişul exterior al globului ocular, un strat intermediar care cuprinde şi pupila, iar în centru un fluid. Era considerat, de către Alcamaeon şi alţii, că acest fluid era mediul vederii şi că acest circula de la nivelul ochiului la creier printr-un canal. Artistotel a dezvoltat aceste idei pe baza empirismului. El a disecat ochi de animale şi, descoperind trei straturi (nu două), a constatat că fluidul are consistenţă constantă, iar cele trei învelişuri sunt juxtapuse. El şi contemporanii săi au propus existenţa a trei canale care duc de la ochi la creier, nu doar unul, câte un tub de la fiecare ochi întâlnindu-se în interiorul craniului.

Rufus din Efeu aduce o descriere mai modernă ochiului, cu conjunctiva care se extinde ca al patrulea strat epitelial al globului ocular. Rufus a fost primul care a descoperit cele două camere ale ochilui, una întinzându-se de la cornee la cristalin (umplută cu apă), iar cealaltă de la cristalin la retină (umplut cu o substanţă de consistenţa albuşului de ou). Medicul grec Galen a remediat unele greşeli, şi anume curbura corneei şi a cristalinului, natura nervului optic şi existenţa unei camere posterioare.

Your ads will be inserted here by

Easy Plugin for AdSense.

Please go to the plugin admin page to
Paste your ad code OR
Suppress this ad slot.

Deşi această descriere reprezintă, în mare parte, un model modern corect al ochiului, ea prezintă erori. Totuşi, ea nu a mai fost îmbunătăţită până după Vesalius. A fost descoperit atunci un corp ciliar, iar sclera, corneea, coroida şi retina păreau că se întâlnesc în acelaşi punct. Se credea că cele două camere conţin acelaşi fluid, iar cristalinul este ataşat de coroidă. Galen a continuat noţiunea unui canal central, dar a disecat nervul optic şi a observat că este solid. A numărat în mod eronat şapte muşchi extrinseci ai globului ocular (cu unul mai mult decât în realitate). De asemenea, el a descoperit canalele lacrimale.

În epoca medievală, medicii islamici sunt consideraţi fondatorii oftalmologiei ca şi disciplină de sine stătătoare. Unul dintre pionierii oftalmologiei este doctorul persan Rhazes. Ibn al-Nafis a scris despre optică şi anatomia ochiului în cartea sa „Book of Optics” (Cartea despre Optică), 1021. El a fost primul care a presupus că retina este implicată în formarea imaginilor vizuale. Ibn al-Nafis, în cartea sa „The Polished Book on Experimental Ophthalmology”, descoperea că muşchiul din spatele ochiului nu susţine şi nervul optic şi că nervii oculari au traiect comun, dar nu intră în contact unul cu altul. El a descoperit şi noi tratamente pentru glaucom şi scăderea vederii într-un ochi în timp ce celălalt ochi este afectat de o boală. Salah–ud-din bin Youssef al-Kalal bi Hama (trad. doctorul de ochi din Hama) a fost un oculist sirian renumit în Hama în anul 1296. El a redactat un tratat elaborat de oftalmologie numit „Nur al-Uyun wa Jami al-Funun” (lumina ochilor şi o colecţie de reguli).

În secolele al 17-lea şi al 18-lea s-au folosit lentilele manuale ( de către Malpighi), microscoapele (van Leeuwenhoek), s-au implementat pregătirile necesare fixării ochiului pentru studiu (Ruysch) şi ulterior îngheţarea ochiului (Petit). Acestea au permis cercetarea detaliată a globului ocular. Unele erori au continuat să existe, precum: de ce îşi modifică pupila mărimea (considerate ca fiind vasele irisului care se umplu cu sânge), existenţa camerei posterioare şi, bineînţeles, structura retinei. În 1722 van Leeuwenhoek a punctat existenţa conurilor şi a bastonaşelor, deşi ele nu au fost cu adevărat descoperite până în 1834, de către Gottfried Reinhold Treviranus, folosind microscopul.

 

Primul chirurg oftalmolog în Marea Britanie a fost John Freke, numit în funcţie de către directorii spitalului Sf. Bartolomeu în 1727, dar înfiinţarea unui spital dedicat oftalmologiei a avut loc abia în 1805; actualul Spital de Ochi Moorfields din Londra, Anglia, a fost un eveniment determinant al oftalmologiei moderne. Descoperirile medicale de la Moorfields şi fondarea Institutului de Oftalmologie  (în prezent parte din Colegiul Universitar din Londra), de către Sir Duke senior, au consacrat acest loc ca ca cea mai mare clinică de oftalmologie din lume şi un punct de referinţă în cercetările din acest domeniu.